„Soțul dumneavoastră a venit la mine în octombrie anul trecut. Venise pe jos, deși se vedea că îi era greu. Mi-a spus că e bolnav și că nu mai are mult. Și mi-a cerut un lucru pe care nu mi l-a mai cerut nimeni în douăzeci și doi de ani de florărie.”
„Ce lucru?”
„Mi-a plătit înainte buchetele. Pentru cinci ani. Cinci buchete de trandafiri albi, unul în fiecare 14 iulie, livrate la dumneavoastră acasă. Mi-a lăsat banii cash, într-un plic, și mi-a scris pe hârtie datele. Și mi-a adus cinci bilețele, scrise de el, câte unul pentru fiecare an. Le țin într-un dosar în sertarul de la casă. Sunt lipite, nu le-am citit.”
Nu puteam vorbi.
„Doamnă Doina? Sunteți acolo?”
„Sunt.”
„Mi-a spus așa, îmi amintesc exact: «Doamnă, nevastă-mea o să treacă prin niște ani grei. Eu n-am fost bun de vorbe niciodată. Dar dacă îi vin florile, o să știe ce vreau să-i spun.»”
Am întrebat-o, cu vocea ruptă: „De ce cinci ani?”
„L-am întrebat și eu. Mi-a zis: «Cinci ani îi trebuie unui om ca să se obișnuiască. După aia se descurcă singură. Dar nu vreau să se obișnuiască prea repede.»”
Alina a venit seara cu copiii. I-am arătat biletul. A citit și s-a așezat pe canapea fără să spună nimic, cu mâna la gură.
„Mamă… tata a făcut asta?”
„Tatăl tău, da.”
„Tata, care nu-ți spunea niciodată nimic?”
„Tatăl tău, care nu-mi spunea niciodată nimic.”
Am pus trandafirii într-o vază pe masa din sufragerie. Au ținut unsprezece zile. Când au început să se ofilească, i-am uscat cu capul în jos, legați cu ață, cum mă învățase mama, și i-am pus într-o cutie de pantofi pe raftul de sus din dulap.
Anul acesta, pe 14 iulie, m-am trezit la șase și jumătate. N-am putut să dorm. Am făcut cafea. M-am așezat la masa din bucătărie și m-am uitat la ceas de vreo cincizeci de ori.
La zece fără douăzeci a sunat soneria.
Alt băiat, altă șapcă, același buchet.
Biletul al doilea scria:
„Al doilea. Îți zic eu când e destul. Costel.”
Mai am trei.
Știu că mai am trei. Știu că doamna Rodica le are în sertar și că, în vara lui 2029, o să vină ultimul și după aia n-o să mai vină niciunul.
M-am gândit mult la asta. La început m-a speriat — ideea că vine o zi în care se termină și el pleacă a doua oară.
Dar cred că am înțeles ce a făcut Costel.
Nu mi-a lăsat flori. Mi-a lăsat un motiv să mă trezesc devreme în ziua în care mi-e cel mai greu din tot anul. Mi-a lăsat un lucru la care să mă uit înainte, nu înapoi. Mi-a dat cinci ani în care, în fiecare iulie, cineva îmi bate la ușă și îmi spune, cu scrisul lui apăsat și strâmb, că sunt încă a lui.
Și, în același timp, mi-a pus și o limită. Cinci. Nu treizeci. Nu pe viață.
Pentru că omul acela, care nu știa să spună „te iubesc” decât o dată la zece ani, știa perfect un lucru pe care eu nu-l știam:
că iubirea adevărată nu te ține pe loc. Te ține în picioare până înveți să mergi singură. Și apoi îți dă drumul.
Recent Articles
Atenție, șoferi: din iulie 2026, fiecare automobil trebuie să fie echipat cu acest sistem.
Firele de păr de pe bărbie la femei sunt un semn al… Vezi mai multe
Faci cu mâna în semn de rămas-bun sau de mulțumire șoferilor? Iată ce spune acest lucru despre personalitatea ta
