Soțul meu, Costel, a murit pe 11 ianuarie. Cancer pancreatic, diagnosticat în septembrie. Patru luni. Atât ne-au dat doctorii și atât am avut.
Mă numesc Doina. Am 62 de ani. Am fost măritată cu el treizeci și nouă de ani.
Costel nu era un om romantic. Asta trebuie să spun de la început, ca să înțelegeți restul. Era strungar, apoi maistru la o fabrică din Brăila, un om cu mâini groase și cu vorbă puțină. Nu mi-a spus „te iubesc” decât de vreo trei ori în viață, și de fiecare dată părea că-l doare ceva când o spunea.
În schimb, îmi repara aragazul. Îmi punea cauciucuri de iarnă pe mașină în octombrie, fără să-l rog. Când mă îmbolnăveam, îmi făcea ceai și îl punea pe noptieră fără să spună nimic, apoi ieșea din cameră ca și cum ar fi făcut o boacănă.
Așa iubea el.
De ziua mea, pe 14 iulie, îmi lua în fiecare an un buchet de trandafiri albi de la aceeași florărie de pe strada Călărași. Treizeci și nouă de ani, același lucru. Niciodată n-a variat. Nu i-a trecut prin cap să-mi ia altceva, iar mie nu mi-a trecut prin cap să-i cer.
În ianuarie l-am înmormântat.
Primele luni au fost ce sunt primele luni. Nu vă povestesc. Cine a trecut prin asta știe, cine n-a trecut n-are cum să înțeleagă din cuvintele mele.
Pe 14 iulie m-am trezit la șapte. Prima zi de naștere fără el în patruzeci de ani. Mi-am făcut cafeaua, m-am așezat la masa din bucătărie și am stat cu ochii în geam. Fiica mea, Alina, urma să vină seara cu copiii. Îmi propusesem să nu plâng până atunci.
La zece și un sfert a sunat soneria.
Era un băiat tânăr, de vreo douăzeci de ani, cu o șapcă de curier și cu un buchet mare de trandafiri albi în brațe.
„Bună ziua. Doamna Doina Ionescu?”
„Da.”
„Livrare. Semnați aici, vă rog.”
Am rămas în ușă cu florile în mână.
„Băiete, cred că e o greșeală. Cine le-a trimis?”
S-a uitat pe telefon. „Nu scrie numele expeditorului în sistem. Doar că e comandă recurentă. Adică e programată de dinainte.”
A plecat. Am închis ușa. M-am dus în bucătărie și am pus buchetul pe masă și abia atunci am văzut biletul mic, prins între tulpini.
Era scrisul lui.
Îl cunosc. Un scris de om care a scris toată viața cu creionul pe bucăți de tablă și pe caiete de producție. Litere mari, apăsate, ușor înclinate spre stânga.
Scria:
„La mulți ani, Doino. Nu te obișnui că nu mai vin. Costel.”
M-am așezat pe scaun pentru că mi-au cedat picioarele.
Am stat acolo, nu știu cât. Poate douăzeci de minute. Poate o oră. Am plâns cum nu plânsesem la înmormântare, cum nu plânsesem în cele șase luni, cum nu credeam că mai pot să plâng.
După-amiază am sunat la florăria de pe Călărași. Mi-a răspuns o doamnă pe care o știam din vedere, doamna Rodica, femeia care ne servise ani la rând.
„Doamnă Rodica, sunt Doina Ionescu. Am primit azi un buchet de trandafiri albi și…”
M-a întrerupt. „Doamnă Doina. Știu. Am așteptat telefonul dumneavoastră.”
„Doamnă, ce e asta? Cum…?”
A tăcut o secundă. Apoi mi-a spus:
Recent Articles
Atenție, șoferi: din iulie 2026, fiecare automobil trebuie să fie echipat cu acest sistem.
Firele de păr de pe bărbie la femei sunt un semn al… Vezi mai multe
Faci cu mâna în semn de rămas-bun sau de mulțumire șoferilor? Iată ce spune acest lucru despre personalitatea ta
